Trezirea aceasta are initial un dublu efect: in primul rand, oamenii isi parasesc imediat obiceiurile pacatoase; iar cei nepasatori ajung sa se lepede si sa se ingrozeasca de pacatele si risipa dinainte. Cand Dumnezeu toarna Duhul Sau in mod minunat peste intreg orasul, oamenii renunta la vechile certuri, calomnii si barfe. Carciumile raman goale in curand, si oamenii stau acasa; nimeni nu iese din oraa daca nu are treburi necesare, sau unele scopuri religioase, si fiecare zi seamana cu o zi de sabat. Celalalt efect este ca oamenii cauta in mod sincer calea spre mantuire, citind, rugandu-se, meditand, venind în casa lui Dumnezeu si tinand conferinte particulare; strigatul lor este: „Ce sa fac ca sa fiu mantuit?”. Locul de recreatie se schimba, si nu mai este carciuma, ci casa pastorului, care este mult mai aglomerata decat orice carciuma.
Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu care mergea inainte, si numarul sfintilor care se inmulteau au transformat in curand orasul in mod minunat; astfel ca in timpul primaverii si verii care au urmat, anul 1735, orasul parea plin de prezenta lui Dumnezeu: nu fusese niciodata atat de plin de iubire si bucurie, dar nici atat de tulburat ca atunci. In aproape fiecare casa existau dovezi remarcabile ale prezentei lui Dumnezeu. Era un timp de bucurie in familie, datorita mantuirii care le fusese adusa; parintii se bucurau de copiii lor nascuti din nou, sotii de sotiile lor, si sotiile de soti. Se vedea intrarea Dumnezeului nostru in locasul Lui cel sfant, ziua lui Dumnezeu era o zi de bucurie, si locasul Lui era placut. Adunarile noastre publice erau frumoase pe atunci: congregatia era vie in slujba lui Dumnezeu, fiecare era implicat in inchinarea publica, fiecare ascultator era dornic sa soarba cuvintele pastorului de indata ce erau rostite; adunarea plangea din cand in cand, in timpul predicarii Cuvântului; unii plangeau de parere de rau si neputinta, altii de bucurie si iubire, altii de mila si grija fata de sufletele vecinilor lor.
Inchinarea noastra publica s-a insufletit foarte mult; Dumnezeu era proslavit prin psalmi, dupa puterile noastre, in frumusetea sfinteniei. S-a observat ca nu exista nici o alta parte a serviciului divin care sa sublinieze atat de mult harul si sa inalte inimile oamenilor buni spre Dumnezeu, ca atunci cand Ii cantam laude. Congregatia noastra fusese la inaltime si inainte in aspectul exterior al acestei îndatoriri, fiindca barbatii cantau in mod regulat si multumitor trei parti ale melodiei, iar femeile o parte, singure; dar acum era evident ca se deprinsesera sa cante cu o neobisnuita inaltare a inimii si glasurilor, care transforma cantarea intr-o indatorire placuta.
Multi dintre cei vestiti pentru credinta si evlavia lor au dispretuit lucrarea, fiindca au vazut ca le micsora onorurile, si le condamna formalismul si incropeala. Unii s-au opus in mod deschis, cu rautate, si au mustrat lucrarea Duhului lui Dumnezeu, spunand ca este lucrarea diavolului, inabusindu-si glasul constiintei si facandu-se vinovati de pacatul impotriva Duhului Sfant.
