O poveste incantatoare despre un baietel care avea o imaginatie deosebita si despre "prietenul" sau neobisnuit, Nobbles.
Robert isi asteapta tatal sa se intoarca si in acelasi timp se straduieste sa gaseasca secretul pentru a obtine o haina alba cu care sa poata intra pe portile aurite in Cetatea Fericirii.
***
Prolog
Era o casa veche, dominata de liniste. Afara, ferestrele sumbre din fata dadeau inspre aleea curata cu tufele ei de trandafir de munte, inspre gazonul bine ingrijit cu straturile lui triunghiulare si inspre randul de brazi mohorati de langa zidul de caramida care se intindea de-a lungul drumului. Ferestrele totdeauna aveau perdele si erau deschise la o inaltime de un picior cu o regularitate monotona. Niciodata nu putea fi vazut cineva care sa se aplece peste ele sau sa traga perdelele pentru o priveliste mai larga. Era un sir de trepte late si o usa masiva care, cand se deschidea, arata un hol lung la capatul careia era o sera vesela de flori.
Din instinct, oamenii paseau usor pe covorul turcesc, gros care era intins pe podeaua lustruita. In casa era o nemiscare ce te ingheta. Daca trageai cu ochiul din sufrageria mare, portretele agatate pe perete te priveau cu dezaprobare. Masa, pe care era mereu intinsa o fata de masa alba ca zapada si argintarie stralucitoare, parea grava si protocolara. Scaunul cu spatar inalt si brate solide iti cereau sa le respecti varsta. Salonul inspira aproape acelasi sentiment de uimire si teama, deoarece erau aproape tot timpul inchise si avea un miros inchis care-ti spunea ca grandoarea lui nu era pentru uzul zilnic. Biblioteca era si mai intunecata. Ferestrele ei erau din sticla colorata.
In jur erau numai carti de cele mai inchise nuante, iar mobila si covorul erau in ton cu ele. Busturi fantomatice pe piedestaluri, masini stiintifice si un glob urias geografic si astronomic se adaugau atmosferei mohorate. Soarele avea o cale de a patrunde doar in treacat, cand nu se putea abtine, si statea departe tocmai pana in ultimul moment inainte de culcare. Nu-i placea camera aceea si nici vreo persoana din casa aceea.
Apoi era camera de zi. Acesta era locul in care doamna Egerton isi petrecea mare parte din zi. Era o femeie inalta, severa, fara umor si cu o vointa foarte puternica. Dupa micul dejun petrecea o ora cu bucatareasa caci treburile casnice erau hobby-ul ei. Apoi statea la masa ei si scria scrisori si isi facea socotelile pana la pranz, dupa care totdeauna facea o plimbare cu masina. Seara, dupa cina, citea ziarul sau o carte groasa, impletea si se ducea la culcare devreme. Fiica ei, domnisoara Anna Egerton, era cam ca ea, doar ca rareori era in casa. Facea multe lucruri bune si nu lenevea niciodata caci avea mai multe treburi decat putea face si zilele ei erau atat de pline incat mesele erau aproape un efort pentru ea.
Stapanul casei, fiul doamnei Egerton, era de asemenea mereu plecat si cand era acasa isi petrecea timpul liber in biroul sau. Londra ii solicita cea mai mare parte a timpului sau caci avea o functie in guvern si pleca si se intorcea cu trenul sau, neluand in considerare orele petrecute de doua ori pe zi intr-un vagon de tren. „Intr-adevar e o casa foarte plictisitoare”, gandi o doamna dupa prima ei zi de vizita acolo. si totusi, in ciuda linistii sunt niste indicii ale unui lucru care o nedumereau.
Odata a auzit pasi de copil pe coridor, pe langa usa ei, dar era foarte devreme, inainte de a se trezi bine. Asadar s-a gandit ca visa. Apoi, pe o carare mai indepartata, printre trandafiri a dat peste o manuta de copil si o stropitoare de jucarie. Iar cand cobora la cina si a trecut pe langa o fereastra mare, pe pervazul lat a observat un buchetel de margarete. S-a uitat la ele si le-a luat. Cand a observat cozile ofilite a putut inca vedea urma mainii calde de copil care le-a strans. Si, in timp ce se gandea la acestea, a auzit clar un hohot de ras nu prea departe…